E V O L U Ţ I A  MECANISMELOR

(Prof. Marco Ceccarelli - preşedinte IFToMM)

De la TMM (Teoria Mecanismelor şi Maşinilor)

la SMM (Ştiinţa Mecanismelor şi Maşinilor)

1. Din istoria maşinilor şi mecanismelor

Semnificaţia TMM poate fi clarificată ca şi înţeles al topicului (subiectului) peste timp ca fiind printre puţinele definiţii ale unor autori importanţi ca cei care urmează a fi prezentaţi succint.

- Marco Pollione Vitruvius (a trăit în primul secol Î.C.) în lucrarea De Arhitectura, tradusă şi publicată de Fra Ciocondo (1151), dă următoarea definiţie a maşinii: „Maşina este o combinaţie de materiale şi componente care au capacitatea de mişcare a greutăţilor”.

- Galileo Galilei în 1593 defineşte maşina astfel: „O maşină este un mijloc prin care o greutate dată poate fi transportată la o locaţie dată prin folosirea unei forţe”.

- Jacob Leupold în 1724 tratează descrierea maşinilor şi mecanismelor referindu-se la „scopul lor de modificare a mişcării mai degrabă prin chiar construcţia maşinăriei”.

- Jose Maria de Lanz şi Augustin de Betancourt în 1808 menţionează că: „Fiind de acord cu domnul Monge, noi considerăm ca elemente de maşini decât dispozitivele care pot schimba direcţia mişcărilor...cele mai complicate maşini sunt numai combinaţii ale acestora capabile de mişcări simple”.

- Robert Willis în 1841 menţionează: „Am folosit termenul de Mecanisme ca fiind aplicat la combinaţii de maşinării numai atunci când este considerat ca guvernând relaţiile de mişcare. Maşinăria este un modificator de forţă”.

- Franz Reuleaux în 1875 defineşte maşina astfel: „O maşină este o combinaţie de corpuri capabile de a rezista la deformaţie, astfel aranjate ca prin constrângere (mecanică) forţele din natură să producă efectul prescris ca răspuns la mişcările de intrare prescrise”.

- Francesco Masi în 1897 menţionează că: „De aici înainte noi numim: ca mecanism un lanţ cinematic care a fost fixat pe unul din componentele lui; ca maşină un mecanism ale cărui componente fac lucru mecanic”.

- Raoul Bricard în manualul „Cinematica şi Mecanisme” din 1921 defineşte maşina ca „un ansamblu de de elemente materiale sau organe, prezentând o mobilitate relativă, şi mijloacele prin care produce un anumit efect, când maşina este alimentată de la o sursă de energie convenabilă”.

 „Un mecanism este constituit din ansamblul organelor unei maşini, sau numai dintr-o parte a acestor organe, considerate în special pe raportul legăturilor lor cinematice, adică pe raportul mişcărilor care pot fi cuprinse de unele în raport cu altele”.

„De asemenea, mecanismele pot fi considerate ca dispozitive care servesc la transformarea unei mişcări de natură dată într-o mişcare de aceeaşi natură sau de natură diferită”.

- Richard S. Hartenberg şi Jacques Denavit în 1964 subliniază următoarele: „Termenul de maşină este asociat cu utilizarea şi transformarea forţei şi deşi mişcarea este variabilă rangul este întâlnit la o maşină, idea de stăpâni de forţă. Mecanismul, pe de altă parte, invocă complet foarte clar idea de mişcare şi în timp ce forţele există, ele sunt relativ mici şi neimportante în comparaţie exploatarea mişcării”.

- Terminologia IFToMM din 1991, avându-l ca iniţiator pe Gerhard Bögelsach, prezintă următoarele definiţii: „Maşina este sistemul mecanic care realizează o sarcină specifică, ca de pildă formarea materialului, precum şi transferul şi transformarea mişcării şi forţei”. „Mecanismul este sistemul de corpuri desemnat să schimbe mişcări ale, şi forţe pe, unul sau mai multe corpuri în mişcări constrânse ale, şi forţe pe, alte corpuri”.

Înţelesul pentru cuvântul „Teorie” necesită în continuare explicaţie. Cuvântul grec pentru Teorie vine de la verbul corespunzător, al cărui înţeles semantic principal este înrudit atât cu examinarea cât şi cu observarea fenomenelor existente. Dar, chiar în limbajul clasic cuvântul teorie include aspectele practice ale observării ca realitate experimentală a fenomenului, aşa că teoria se referă şi la practica rezultatelor analizei.

De fapt acest ultim aspect înţeles este cel care a fost inclus în disciplina modernă TMM, deoarece Gaspard Monge (1746-1818) a înfiinţat-o în Şcoala Politehnică din Paris, Chasles (1886), la începutul secolului XIX (vezi de exemplu cartea lui Lanz şi Betancourt din 1808, a cărui text include primele procedee de sinteză).

Între timp, din evaluarea modernă, TMM a fost considerată ca o disciplină care tratează analiza, proiectarea şi practica mecanismelor şi maşinilor. Aceasta va fi de asemenea în viitor, deoarece noi vom avea întotdeauna dispozitive mecanice legate cu viaţa şi munca fiinţelor umane.

Aceste dispozitive mecanice trebuie să fie proiectate şi îmbunătăţite prin cercetările din ingineria mecanică din cauza realităţii mecanice a mediului unde fiinţele umane vor trai întotdeauna, deşi noile tehnologii vor înlocui unele componente sau vor uşura funcţionarea dispozitivelor mecanice.

Termenul de SMM a fost adoptat înăuntrul comunităţii IFToMM începând cu anul 2000, prin Constituţia IFToMM, după o lungă discuţie în Buletinul IFToMM cu scopul de a da o mai bună identificare a conţinutului tehnic sporit şi o vedere mai largă a cunoaşterii şi practicii Mecanismelor.

Una din propunerile Comitetului IFToMM pentru Terminologie din 2002 se referă la definiţia dată pentru SMM (Ştiinţa Mecanismelor şi Maşinilor): „Domeniul ştiinţei care se ocupă de teoria şi practica geometriei, mişcării, dinamicii şi controlului maşinilor, mecanismelor, dar şi a elementelor şi sistemelor, împreună cu aplicaţiile lor în industrie şi alte contexte, de exemplu în Biomecanică şi Mediu. Procesele relatate, ca de pildă conversia şi transferul de energie şi informaţie corespund acestui domeniu.   

Evoluţia numelui de la TMM la SMM, care a determinat de asemenea o schimbare în numele Federaţiei IFToMM de la „Federaţia Internaţională de TMM” la „IFToMM, Federaţia Internaţională pentru Promovarea SMM”, poate fi considerat datorită atât unei lărgiri a domeniilor tehnice din Ştiinţa Inginerească dar chiar şi unei creşteri a succesului în cercetarea şi practica TMM.

A fost propusă o incursiune istorică generală a domeniilor TMM şi SMM întrucât începutul TMM şi peste timp, şi chiar în zilele noastre ca lucrări specifice, ca de exemplu Koestier (2000) sau capitole preliminare în manuale şi reviste de cercetare, ca de exemplu Erdman (1993).

Mulţi alţi autori au ataşat problema la schiţarea Istoriei SMM la diferite nivele de conţinut, atât în trecut, ca de exemplu Chasles (1837) şi Reuleaux (1875), cât şi recent, ca de exemplu De Jonge (1943), Hartenberg şi Denavit (1956, 1964), Ferguson (1962), Hain (1967), Nolle (1974), Croslez (1988), Dimarogonas (1993), Marchis (1994), Angeles (1997), Roth (2000), Ceccarelli (1998, 2001). Într-adevăr, foarte bogate liste bibliografice pot fi găsite de asemenea în unele referiri istorice, ca de exemplu Hain (1967), Nolle (1974), Marchis (1994).

2. Începuturile TMM

Mecanismele şi Maşinile au reţinut atenţie de la începuturile Tehnologiei Inginereşti, acestea fiind studiate şi proiectate cu activitate prosperă şi rezultate specifice. Însă TMM a atins o maturitate ca disciplină independentă numai în secolul XIX.

Se afirmă de obicei că activitatea TMM a fost începută cu fondarea Şcolii Politehnice din Paris (fig. 1a) în 1794, la care formarea inginerilor industriali a fost o ţintă specifică cu un învăţământ specific.

b)                                      c)  Fig. 1

Necesitatea unei Universităţi Tehnice a apărut odată cu nevoia de ingineri educaţi complet pentru dezvoltarea Revoluţiei Industriale. Astfel, programa analitică anterioară de la Universităţi sau Şcoli Militare nu a fost considerată orientată satisfăcător spre formarea inginerilor pentru mediile industriale în dezvoltare. Această nouă viziune de instruire a fost considerată la nivel diferit, dar pretutindeni în lume este documentat în multe acte de Universităţi, ca de exemplu în Brazilia cum este schiţat de Oliveira (1999). Într-adevăr această nevoie de formare a inginerilor pentru activitatea civilă fost simţită din plin de Renaşterea timpurie, atunci acei experţi în proiectare erau formaţi la „bottega” unui „maestro”, aşa cum explică Ceccarelli (1998).

Dar chiar de atunci, a fost încercarea de a înfiinţa cadrul şcolar, ca de exemplu în Spania, unde Inginerul Şef al Regelui, Huan de Herrera, a propus Academia pentru ingineri de la sfârşitul secolului XVI, aşa cum arată Vicente (2000).

Totuşi, J. M. Lanz şi A. Betancourt în lucrarea de referinţă „Eseu asupra alcătuirii maşinilor” publicată în 1808, editată sub îngrijirea lui M. Hachette, cuprinde ideile lui G. Monge despre mecanisme, dintre care se menţionează un tabel cu clasificarea mecanismelor în funcţie de tipurile de mişcare şi un exemplu de schemă constructivă a unui mecanism patrulater cu bare articulate. În 1811 Hachette publică una din lucrările lui „Tratarea elementară a maşinilor”, care este apropiat în special de clasa de învăţare a Mecanismelor.

Cele două lucrări au fost primele încercări moderne reuşite pentru clasificarea şi analiza mecanismelor. Lucrarea prezintă o primă modelare cinematică pentru modelarea geometrică a angrenajului cilindric. Începutul reuşit al TMM la Şcoala Politehnică a fost realizat cu munca altora, care au fost inspiraţi de activitatea lui Monge.

Între multe altele este relevantă lucrarea publicată în 9 volume în perioada 1918-1921 ca o Enciclopedie tehnică a mecanismelor şi maşinilor de G. A. Borgnis, care a fost elev Şcolii şi apoi profesor în Pavia (Italia).

Mulţi elevi ai Şcolii au început o activitate reuşită în multe ţări ale lumii şi primii ingineri de TMM modernă pot fi consideraţi J. M. Lanz şi A. Betancourt care în plus au fost oameni de ştiinţă, ingineri şi manageri, aşa cum se schiţează de Lopez-Cahun în 2003.

TMM a găsit poziţia sa independentă în cadrul Ştiinţelor Inginereşti, după ce Gaspard Monge (1746-1818) (fig. 1b) a propus să fie instruite clase specifice de Mecanisme, printre care cursul de Geometrie Descriptivă. Această propunere a fost susţinută de atunci încoace începând cu Şcoala Politehnică, dar învăţătura a putut începe numai în 1806 prin J. N. P. Hachette (1769-1834) (fig. 1c), deoarece Monge a participat la expediţia lui Napoleon în Egipt ca expert atât în inginerie cât şi în civilizaţii.

Hachette a fost elevul şi colaboratorul direct al lui Monge. De fapt el a fost succesorul lui Monge şi a transpus în realitate planurile lui Monge din Teoria Mecanismelor, dar cu adăugarea de vederi şi contribuţii personale relevante.

3. Epoca de aur a TMM

Maturitatea TMM a putut fi recunoscută după ce învăţarea TMM a fost recunoscută în curricula Academică Inginerească. Putem fixa începutul Epocii de Aur a TMM în 1931, când disciplina TMM a fost considerată ca fundamentală şi la Universitatea Sorbona din Paris. Imediat după această dată, multe alte Universităţi din Europa au introdus cursuri de TMM, care au fost numite Cinematica (cuvânt introdus de Ampere în 1834), ca fiind cursuri fundamentale. În acelaşi timp, priceperea profesională în Proiectarea Mecanismelor a intensificat procesul de mecanizare şi industrializare la sfârşitul secolului XIX în timpul Revoluţiei Industriale.

Astfel, a fost îndeplinită creşterea activităţii reuşite la Universităţi atât în învăţământ cât şi în cercetare în domeniul TMM. Prima abordare a lui Monge a fost extinsă şi criticată dar a fost inspiraţia spre a adânci Analiza şi Proiectarea Mecanismelor printr-o matematizare care dă procedee grafice în special şi primii algoritmi analitici.

Fig. 2

După clasificarea lui Monge au fost mai multe încercări de a avea o vedere unitară a mecanismelor. Acele clasificări de mecanisme au fost propuse împreună cu o abordare descriptivă, ca in lucrarea din 1846 a lui Giulio; împreună cu o analiză extinsă a conexiunilor mecanismelor, ca în lucrarea lui Willis din 1841(1870) „Principiile mecanismului”; prin utilizarea conceptului de lanţ cinematic, pe care l-a propus Reuleaux în 1875 în manualul „Cinematica teoretică – bazele unei teorii a esenţei maşinilor”; şi chiar din punct de vedere practic şi formularea corespunzătoare ca şi Masi în 1883. Analiza mecanismului a fost matematizată cu formularea potrivită, chiar prin expresii în forma implicită, utilizând modelele cinetice corespunzătoare, ca Cebâşev înainte de 1899. Se poate afirma că Robert Willis (fig. 2a), Franz Reuleaux (fig. 2b), Pafnuti Livovici Cebâşev (fig. 2c) şi Francesco Masi (fig.2d) sunt primele patru personalităţi care au avut o contribuţie considerabilă la dezvoltarea şi evoluţia TMM în perioada Epocii de Aur.

Dar activitatea lor este expresia relevantă a activităţii unei multitudini de elevi, investigatori şi profesionişti care au stimulat, folosit şi înălţat TMM ca un mijloc fundamental al cunoaşterii în domeniile Ingineriei.

În manualul „Cinematica teoretică” F. Reuleaux utilizează notaţii specifice pentru clasificarea mecanismelor (fig. 3a) pe baza tipului de conexiuni (cuple cinematice).  

În particular, abordarea analitică a lui Cebâşev (fig. 3b) poate fi considerată ca fundamentală în procesul matematizării moderne a analizei şi proiectării mecanismelor nu numai din punct de vedere istoric dar şi încă în plus din punct de vedere al ingineriei practice pentru dezvoltarea algoritmilor pentru scopurile proiectării.

Descoperirea şi formularea proprietăţilor cinematice şi dinamice de bază au intensificat procedeele practice pentru analiza mecanismelor. Importantă este analiza vitezelor şi acceleraţiilor mecanismelor prin aplicarea mişcării relative în forma sumei vectoriale, reprezentată grafic în poligonul vitezelor şi în poligonul acceleraţiilor.

Această analiză vectorială a fost stabilită la sfârşitul secolului XIX şi a fost astfel aplicată în mare măsură încât ea este încă predată în cursurile de SMM.

În plus, cunoştinţele sporite de mecanisme şi varietatea lor au stimulat o activitate de profesorat intense care produc vederi şi abordări diferite în mai multe manuale. Aceste cărţi, uneori uitate azi, pot fi considerate încă de interes curent nu numai pentru discuţiile despre conceptele cinematic şi dinamic, ca de exemplu Burmester (1888), dar chiar pentru a aplica formularea propusă în analiza practică şi în algoritmii de proiectare, ca de exemplu Allievi (1895) referindu-se la lucrarea lui Burmester din 1888.

Astfel, Epoca de Aur a TMM poate fi considerată cea de a doua jumătate a secolului XIX când activitatea intensă în învăţământ, cercetarea şi practica asupra TMM a fost bine stabilită prin obţinerea şi sporirea rezultatelor principale în mecanizarea şi automatizarea proceselor industriale.

La începutul secolului XX TMM a fost evaluată mai departe cu activitatea de proiectare importantă şi ca exemplu lucrările lui Grubler (1917) şi Bricard (1926) pot fi considerate de semnificaţie modernă.

Proiectele de mecanisme sunt de mare complexitate, niciodată văzute mai înainte, şi ele necesită în continuare intensificări de proceduri de analiză, în special pentru modelarea şi aspectele numerice, aşa cum se arată de către Martin Grübler în lucrarea „Getribelehre – o teorie a constrângerilor şi a mecanismelor plane” publicată în 1917.

În acelaşi timp mişcarea 3D nu a fost ataşată numai din interes pur academic şi de asemenea a fost studiată pentru a transmite primele procedee practice, de exemplu schema triunghiului şuruburilor pentru analiza mişcării de şurub, ca în lucrarea „Lecţii de cinematică” publicată în 1926 de Raoul Bricard.

Apoi, între cele două războaie mondiale se pare că aproape nimic n-a fost făcut întrucât foarte puţine publicaţii sunt disponibile. Dar se poate considera discreţia războiului care nu a permis circulaţia rezultatelor. Totuşi cunoştinţele şi expertizele căpătate au fost un stimul pentru un interes reînnoit despre TMM începând cu anul 1950.

După o anumită scădere a succeselor, ştiinţa mecanismelor a reînnoit interesul pornind de la anii 1950 cu lucrările lui Rossenauer şi Willis (1953), Hall jr (1961), Hartenberg şi Denavit (1964) şi Hain 1967), pentru a cita doar câteva.

Cerinţele crescânde ale aplicaţiilor industriale stimulează reconsiderarea TMM cu o vedere modernă care este apropiată în special de cele mai eficiente calcule numerice, încă pe baze grafice, pentru soluţii de optimizare. Astfel, proprietăţile cinematice noi au fost redescoperite şi formulate altfel, ca de exemplu proiectarea mecanismului patrulater cu ajutorul cubicei centrelor de curbură staţionară, aşa cum se prezintă în lucrarea „Cinematica şi proiectarea mecanismelor cu bare” a lui Allen S. Hall, jr. din 1961.

Noile abordări au fost încercate ca un caz reuşit a reprezentării matriceale a mecanismelor, cum se poate urmări în articolul „O notaţie cinematică pentru mecanismele cu cuple inferioare bazată pe matrice” publicat de Denavit şi Hartenberg în 1955.

În această perioadă poate fi recunoscut că un mare succes al TMM se datorează necesităţilor Industriei pentru sistemele mecanizate şi automatizate cu viteze şi randamente mari şi foarte mari

4. TMM modernă alături de înfiinţarea IFToMM

Se consideră că perioada modernă a TMM începe cu studiul mişcărilor şi mecanismelor tridimensionale pentru aplicaţiile practice, abia după primul război mondial. TMM modernă a abordat mişcările şi mecanismele 3D multi-mobile. Aceste subiecte au necesitat intensificarea în continuare a cunoaşterii şi utilizării a noi mijloace pentru dezvoltarea şi obţinerea de soluţii noi. 

Dezvoltările pentru mecanizarea industrială au stimulat lumea toată de a coopera la orice nivel. Unul din rezultatele cele mai relevante a fost înfiinţarea IFToMM în 1969, când la Zakopane, în Polonia, cele 13 delegaţii din Australia, Bulgaria, Germania (RDG şi RFG), India, Italia, Polonia, Regatul Unit al Marii Britanii, România, S.U.A., U.R.S.S., Ungaria şi Yugoslavia au consemnat prin semnături (fig. 4) apariţia Federaţiei Internaţionale a TMM.

IFToMM a fost înfiinţat ca o Federaţie, dar se bazează pe activitatea membrilor componenţi într-un cadru familial, cu scopul de a facilita cooperarea şi schimbul de opinii şi rezultatele cercetării în toate domeniile TMM. Multe personalităţi au contribuit şi unele încă mai contribuie la succesul IFToMM şi la activitatea legată de coordonarea Federaţiei IFToMM, în calitatea de preşedinţi, numele acestor personalităţi fiind:    I.I.Artobolevski (1969-1975), Leonard Maundner (1975-1979), Bernard Roth (1979-1983), Giovanni Bianchi (1983-1991), Adam Morecki  (1991-1995), Jorge Angeles (1995-1999), Kenneth Waldron     (1999-2007).

Fig.4

Fig.5

Dintre personalităţile române care au contribuit la edificarea Şcolii româneşti de TMM cu evoluţii recunoscute pe plan naţional şi internaţional se detaşează prof. Nicolae I. Manolescu (1960-1993), întemeietorul Şcolii de TMM în România, membru fondator IFToMM (fig. 4), preşedintele ARoTMM (1973-1993), iniţiatorul şi organizatorul Conferinţei internaţionale SYROM la Bucureşti.

Prof. Nicolae I. Manolescu se numără printre puţinii oameni de ştiinţă din lume care au participat în decursul vieţii la toate congresele mondiale de TMM, începând chiar cu primul congres de la Zakopane din 1969, cand a fost ales primul preşedinte IFToMM în persoana lui I.I. Artobolevski (fig. 5).

Contribuţii de seamă la promovarea TMM în universităţile din ţară au avut Radu C. Bogdan (1970-2004), ca susţinător al disciplinei TMM în facultăţile tehnice din ţară, Cristian Pelecudi (1970-1991), ca vicepreşedinte IFToMM şi iniţiator al cercetărilor pe plan naţional în domeniul Roboticii, Dumitru Mangeron (1960-1980) şi alţii.

5. Activitatea IFToMM desfăşurată de la TMM la SMM

De la începutul IFToMM, Comunitatea Federaţiei IFToMM a fost foarte activă în aprofundarea şi aplicarea TMM, dar chiar şi în lărgirea ariilor de interes ale TMM a preluat peste timp foarte încet (dar repede dacă se compară cu evoluţiile tehnicii din trecut) şi numai în anul 1999 TMM a fost recunoscut în Comunitatea IFToMM ca evoluând către SMM.

Tehnic, SMM poate fi privită ca o evoluţie de la TMM ca având un conţinut şi vedere largi ale unei Ştiinţe, incluzând noi discipline. Istoric TMM a inclus ca discipline principale: Analiza şi Sinteza Mecanismelor; Mecanica Corpurilor Rigide; Mecanica Maşinilor; Proiectarea Maşinilor; Mecanica Experimentală; Învăţătura TMM; Sisteme Mecanice pentru Automatizări; Controlul şi Reglarea Sistemelor Mecanice; Dinamica Rotoarelor; Interfeţe Om – Maşină; Biomecanica.

Modernitatea SMM a mărit TMM cu concepţie şi mijloace noi decât cu multe discipline noi, dintre care cea mai importantă poate fi recunoscută în: Robotica; Mecatronica; Cinematica Computaţională; Grafica Computerizată; Simularea Computerizată; CAD/CAM pentru TMM.

Astfel, viziunea noii Ştiinţe a TMM poate fi recunoscută într-un interes şi în integrarea altor aspecte / discipline pentru studiul şi proiectarea modernă a sistemelor mecanice curente. 

 Emblematic este înfiinţarea seriei de Simpozioane RoManSy care a început în cadrul IFToMM în 1973 la începutul timpuriu al Roboticei. Deja la acest prim eveniment au fost prezentate rezultate importante şi ei reprezintă borna kilometrică a Istoriei Roboticei.

Mecatronica este ultimul domeniu nou înfiinţat al SMM în care este reprezentat caracterul multidisciplinar, precum lucrarea „Avansuri în Sisteme Multicorp şi Mecatronică” a lui Manfred Hiller, acesta fiind unul din primii oameni „mecatronici”.   

Caracterul de Ştiinţă al SMM (în mod curent TMM) a început de asemenea prin interesul de reînnoire şi stabilirea completă a Istoriei SMM şi a IFToMM.

Deşi IFToMM dă atenţie Istoriei TMM începând cu numirea Comisiei pentru Istoria SMM, numai recent domeniul acesta a atins o maturitate care este exprimată prin seriile Simpozionului de Istoria MM.

Caracterul de Ştiinţă al SMM a fost exprimat de asemenea la al XI-lea Congres Mondial IFToMM, din 2004 de la Tianjin – China, care a reprezentat un forum pentru prezentarea ideilor şi rezultatelor în toate domeniile SMM.

Aceste domenii au fost cuprinse în cele 5 volume ale Congresului astfel:

Vol. 1 (Biomecanica, Cinematica computaţională, Metodologia proiectării); Vol. 2 (Dinamica maşinilor, Educaţia, Angrenaje şi transmisii, Istoria SMM, Sistemele om-maşină); Vol. 3 (Mecanisme cu bare şi came, Mecatronica, Micromaşini, Oscilaţii neliniare); Vol. 4 (Robotica); Vol. 5 (Dinamica rotoarelor, Fiabilitatea maşinilor şi mecanismelor, Maşini de transport, Tribologie).

Principalele aspecte ale activităţii trecute şi viitoare a IFToMM în SMM pot fi considerate în învăţământ, practică, cercetare şi cooperare în SMM şi integrarea acesteia tot mai mult cu alte discipline inginereşti. Deşi tehnologiile viitorului par a fi orientate în special spre Informatică şi mijloace Electronice, sistemele mecanice vor fi întotdeauna necesare deoarece natura mecanică a omului este în interacţiune cu mediul înconjurător.

De aceea, mecanismele şi dispozitivele mecanice vor fi totuşi întotdeauna necesare, ele vor fi cerute cu proiecte şi performanţe sporite, iar comunitatea IFToMM va face eforturi şi va obţine rezultare edificatoare pentru propăşirea Societăţii ca în trecut.

P. Antonescu

Traducere şi prelucrare a lucrării „Evolution of TMM to MMS, an Illustration Survey”

publicată în Proceedings Vol. 1 a Celui de al 11-lea Congres mondial de SMM, din 2004

 de la Tianjin, China